A fost odată, într-un oraș mare, un om, care ca toți oamenii visa la un loc al lui, la o casuță care să îi fie acasă.
Trăia într-o lume în care casele erau foarte scumpe, iar el oricât ar fi muncit nu avea cum să strângă bani să își cumpere o căsuță. Mergea pe străzi omul și privea la zecile, sutele de case care îl împresurau și se tânguia în sine de neîmplinirea de a nu avea si el una. Omul tânjea la un loc, orice loc, gândea el, care să fie al lui, de unde să știe că nu îl poate da nimeni afară, unde să se poată ascunde atunci când lumea devine prea grea. Un loc, orice loc, își spunea omul rugându-se fierbinte la Dumnezeu să îl ajute și pe el.
Și pentru că miracolele există și în viața omului avu loc unul. O mătușă necunoscută și nesperată, ca un facut, îi lăsă moștenire un loc. Spun un loc pentru că nu era o casă, nu era un apartament, nu era nici măcar o garsonieră, era o cămăruță minusculă de doi pe doi, într-o casă boierească bătrână și cotropită de buruieni. Omul se simți cel mai fericit om din lume. Avea propria casă, avea propriul lui loc și era atât de frumos, incredibil de frumos, cel mai frumos. Era mică, dar cochetă, era fără geamuri, dar avea propria intrare și la ce îți trebuiesc geamuri când ai aerisire? Era a lui și asta era tot ce conta, iar el era peste poate de fericit.
Omul cel mai fericit din lume se avânta cu fervoare în amenajarea casei lui mititele. Casa avea un tavan înalt, înalt, iar omul profita de asta și își facu dulapuri și rafturi lăsând spațiu doar cât să poata sta în picioare. Își meșteri singur un pat special pentru camera lui, lung cât una dintre laturi și cât de subțire posibil, doar cât să poata sta pe spate și întins. Modifică ușa să se deschidă în afară ca să își poate aranja mobilierul mititel cât mai bine. Își montă o chiuvetă și o toaletă minuscule. Într-un colț puse un aragaz ca de jucarie, dar excepțional de funcțional. În scurtă vreme, puțin peste o lună poate, casa omului, bijuteria lui, era gata, iar el era copleșit de împlinirea de a avea propria lui casă, de a avea un loc al lui în lumea asta mare.
Dar nu peste mult timp, pentru a încăpea în casa cea mică omul fusese nevoit să arunce multe lucruri și să renunțe la unele pe care chiar le adora, dar asta este, își spuse el, căsuța este mai importantă decat orice. Acum, când o locuia, adesea descoperea că îi trebuie ba una, ba alta dintre lucrurile la care renunțase, dar asta este, trebuie să ne adaptăm și să ne descurcăm fără, nu le putem avea pe toate. Și omul nostru uită de celelalte lucruri și se bucură de fiecare data de împlinirea de a avea si el o casă.
La fel ca in povestioara aceasta, uneori incercam sa indesam in viata noastra tot felul de ...
La un moment dat, nu mai incape ... si nu stim de ce ?!... Greu mai intelegem ca poate am indesat prea mult si poate am incercat sa adunam ceea ce nu merita de fapt.
Poate e timpul sa facem putina curatenie, sa aruncam lucrurile nefolositoare ca sa facem loc celor care cu adevarat merita!